Ultima actualizare: 14 Februarie 2024 - taranionut50
Primăria Comunei Sărmaṣ

Evoluţia spaţială şi funcţională
a localităţii Sărmaş

        Societatea feudală românească are anumite particularităţi de dezvoltare care se reflectă în modul de evoluţie al fiecărei aşezări, al fiecărui sat. Satele Transilvaniei erau răspândite pe văi şi dealuri, în toate formele de relief, uneori la altituduni mari de 1000 – 1200 m sau chiar peste. Acestea sunt satele caracteristice zonei de munte, cu case izolate şi dispersate, cu gospodării depărtate unele de altele şi aşezate în mijlocul terenului cultivabil sau al fânaţului. În această categorie se încadra şi Sărmaşul în epoca medievală.

        În literatura istorică de specialitate, formarea comunelor româneşti din zona nordică a depresiunii Giurgeului: Subcetate, Sărmaş, Corbu, Tulgheş şi Bilbor a avut loc la sfârşitul secolului al XVIII-lea.

        Prima menţiune documentară certă a localităţii Sărmaş descoperită până în prezent este 1787, dată când a fost luată în evidenţă numerică populaţia aşezată în afara vetrelor de sate pe hotarele localităţilor Ditrău şi Remetea. Documentul menţionează că localitatea Subcetate avea 40 de gospodării româneşti iar Sărmaşul, cu denumirea “Maroslako” (localităţi de peste Mureş), un număr de 50 de gospodării.

        Înmulţind cu cifra cinci, numărul mediu al membrilor unei familii, putem aprecia că la sfărşitul secolului al XVIII-lea Sărmaşul număra în jur de 250 de suflete.
Societate rurală din acele timpuri era condiţionată de o tehnică agrară tradiţională, creşterea animalelor realizându-se prin folosirea resurselor naturale. Ca nouă sursă de venit se semnalează apariţia plutăritului.

        Hotarul comunei se compune doar din terenurile îngrădite din jurul caselor, unde se cultivă legumele necesare. Se seamănă numai orz şi ovăz de primăvară, puţin porumb, cartofi, linte şi mazăre. Pământul de aici necesită mai puţin gunoi. Se ară cu patru vite trăgătoare. Meseriaşi nu sunt decât 3 ori 4 cojocari. Torsul şi ţesutul îl practică femeile. Din când în când se practică pescuitul şi vânatul, făcându-se bani din aceste îndeletniciri.

        Fân făceau mai mult pe locurile îngrădite. Cei care au mai multe vite arendează teren de la secui şi comunităţile din vecini, pentru care plătesc bani ori brânză şi unt.
Munţii aduc mare venit prin păşunat. În acest caz sunt amintiţi munţii Giugeului. Sunt păşunate mai ales oi dar şi vite şi porci. Munţii sunt arendaţi oierilor pe sume de bani, daturi de berbeci, caş, tiocuri de răşină, de scoarţă, de sămânţă de brad.

        Locuitorii din partea de nord a Giurgeului în secolul al XVIII-lea erau vânători şi păstori, în slujba familiei Lazar, numiţi de documentele din epocă “nestatornici”, dar structura gospodăriei ţărăneşti era asemănătoare cu cea a familiilor de iobagi sau jeleri.
În prima jumătate a secolului al XIX-lea situaţia social – economică a ţărănimii sărmăşene nu suferă schimbări. Conform conscripţiei urbariale din 1820 putem avea o imagine a stratificării sociale a locuitorilor Sărmaşului. Potrivit acesteia, de exemplu, domnul de pământ Puskas Alois avea şase iobagi, fiecare având în folosinţă o suprafaţă de 4,5 jugăre arătură şi 3,5 jugăre fânaţe. Acelaşi domn de pământ mai avea un număr de trei jeleri şi un subjeler care deţineau în intravilan numai curte şi grădină.

        Ceea ce caracteriza societatea românească în această primă jumătate de veac este “revoluţia”demografică. Acest fenomen este caracteristic întregii Europe şi se datorează în primul rând sporului natural.

        În anul 1848, în studiul “Falu, Varos, Civilizatio" de Egyed kos se face menţiunea despre familiile de iobagi şi jeleri din scaunele Ciuc, Giurgeu şi Caşin, cu precizarea numărului de supuşi din Sărmaş (Maroslaka). Potrivit acestuia, în acest an figurează un număr de doi iobagi şi 104 jeleri, respectiv 106 capi de familie, deci aproximativ 530 de locuitori. Comparativ cu numărul populaţiei la 1820, când potrivit conscripţiei existau în Sărmaş 87 capi de familie, deci o populaţie de 350 de locuitori, în numai 28 de ani numărul populaţiei a crescut cu 180 de locuitori, ceea ce reprezintă un proces de creştere de 51%.

        Revoluţia de la 1848 a înlesnit dezvoltarea economiei capitaliste, creind condiţiile apariţiei păturii oamenilor liberi, lipsiţi de posibilităţi şi care se vor angaja în industria capitalistă. Ca o confirmare a acestui fapt, patentele urbariale din 1853 şi 1854 au legiferat transformarea proprietăţii feudale în “proprietate privată de tip capitalist’’.
În ceea ce priveşte numărul de case, clasificarea locuitorilor pe genuri şi naţionalităţi, o primă statistică publicată este recensământul din anul 1850. Potrivit acestuia, în Sărmaş existau un număr de 172 de case şi un număr de 861 de locuitori. Pe naţionalităţi situaţia era astfel: 799 români (92%), 54 secui (6,2%) şi 8 ţigani (0,9%).

        După constituirea Comitatului Ciuc, pe baza legii XXXIII/1876, Sărmaşul făcea parte din plasa Ditrău, împreună cu localităţile Ditrău, Remetea, Lăzarea şi Subcetate. Potrivit acestui indicator satul Sărmaş avea 243 case şi 964 de suflete, toţi greco – catolici.
Un alt recensământ maghiar, mai detaliat, a fost realizat în anul 1892. Acesta ne oferă următoarele date privind populaţia din Sărmaş: 1198 de români, 69 de unguri, 8 germani, alte limbi 12. Satul avea 298 de case locuite şi o suprafaţă de 3432 de jugăre.

        Un alt factor care contribuie la creşterea populaţiei este industria, în cazul nostru, industria lemnului. În a doua jumătate a veacului XIX se dezvoltă comerţul cu lemn, iar pădurile din jurul Gheorghenilor sunt asaltate de către negustorii armeni şi apoi saşi din Reghinul Săsesc.

        La sfârşitul deceniului întâi al secolului XX, mai precis în 1910, populaţia era de 1597 de locuitori, din care 697 erau apţi de muncă şi 900 întreţinuţi. Din totalul celor apţi de muncă, un număr de 22 de locuitori se ocupau cu diferite meşteşuguri, îndeosebi fierari şi tâmplari, în comerţ erau 9 locuitori, în serviciile publice 4 locuitori, în poliţie 4 locuitori, slugi de casă 23. Cea mai mare parte a locuitorilor se ocupau cu agricultura, îndeosebi ramura creşterii animalelor, ceea ce dovedeşte caracterul predominant agrar al economiei rurale.

        Statistica din acest an ne oferă date referitoare la proprietatea agricolă. În Sărmaşul acelui an existau 4 mari proprietari care stăpâneau peste 100 de jugăre fiecare; 100 proprietari mijlocii care stăpâneau între 10 şi 100 jugăre fiecare şi 159 de mici proprietari care aveau sub 10 jugăre fiecare.

        În ceea ce priveşte meşteşugarii, statistica menţionează un număr de 14 meseriaşi fără ajutoare, 5 meseriaşi cu câte un ajutor, 2 meseriaşi cu 3 – 5 ajutoare şi un singur meseriaş care avea peste 10 ajutoare. Între meseriaşi, desigur la nivelul foarte simplu al meşteşugărimii rurale, existau: un fierar, doi morari (maşinişti), nouă lemnari, un tâmplar, doi croitori, trei pantofari, un cârciumar, etc.

        În primul deceniu al secolului XX începuturile industriei din Ţara Giurgeului sunt legate de atelierele de fierărie de la Hodoşa, Jolotca, Gheogheni şi Voşlobeni. O fabrică propriu-zisă de mică capacitate a apărut la Hodoşa în anul 1907, iar în ajunul primului război mondial, în 1913, S.A. Forestieră din Valea Secu (“OFA’’) a construit fabrica de la Varviz (actuala fabrică de la Hodoşa) cu un capital de 500.000 de lei.

        După istoricul act de la 1 Decembrie 1918 în fruntea administraţiei locale a fost numit un prefect iar Comitatul Ciuc a devenit judeţul Ciuc. Odată cu intrarea în vigoare a legii de unificare administrativă din 14 iunie 1925, se pun bazele noii organizări a administraţiei locale de stat. Conform acestei legi judeţul era condus de Consiliul Judeţean.

        Dezvoltarea industriei din localităţile Sărmaş şi Hodoşa, ca de altfel în întreaga vale a Mureşului superior este legată de industria forestieră. Suprafaţa domeniului forestier din judeţul Ciuc era de peste 40000 de hectare, aproape 5% din fondul forestier naţional.

        Industria forestieră şi a lemnului s-a caracterizat printr-un număr mare de întrprinderi, situându-se din acest punct de vedere pe locul al doilea după industria alimentară. Astfel la Hodoşa, fabrica constrută în 1913 şi distrusă de război a fost repusă în funcţiune în 1920. Fabrica are cale forestieră proprie, cu ramificaţii, ce totalizează 43 de km. În Sărmaş, în 1928 a luat fiinţă o societate forestieră cu capital maghiar, “Patria S.A.’’. Capitalul societăţii era de 25 de milioane de lei. avea linie industrială proprie, ramificată din linia normală, la jumătatea distanţei dintre Varviz şi Gălăuţaş, dotată cu semafor. Firma a construit pentru aceasta un pod peste Mureş de 35 de metri. “Patria S.A.’’ a exploatat pe valea Negarei pădurea cumpărată de la fraţii Schmergel, în suprafaţă de 1000 de jugăre, din care a rezultat 150.000 mc de lemn plutăriţi la Arad şi 75.000 mc de lemn tăiaţi în fabrică.

        Ramura principală a economiei în această perioadă continuă să rămână tot agricultura. Deşi în perioada interbelică se dezvoltă industria, marea majoritate a populaţieie Sărmaşului şi în bună parte a Hodoşei avea ca sursă principală de venit agricultura. Un eveniment important a avut loc în anul 1921 când s-a definitivat întrega legislaţie cu privire la modalităţile de executere a legii reformei agrare. Pe baza legii de reformă agrară au fost constituite şi păşunile comunale în suprafaţă de 1671 jugăre şi păduri comunale în suprafaţă de 2238 jugăre.

        După cel de-al doilea război mondial comuna Sărmaş se aliniază condiţiilor impuse de organizarea de tip comunist. Reforma agrară din 1945 şi actul naţionalizării de la 1947 au dus la schimbarea multor mentalităţi şi înlocuirea lor cu altele, acţiune de cele mai multe ori cu caracter nefast asupra populaţiei şi asupra organizării comunei. Se dezvoltă totuşi activitatea de instruire a oamenilor prin înfiinţarea mai multor şcoli. Conform planurilor de sistematizare rurală din acele timpuri se construiesc blocuri în satele Sărmaş şi Hodoşa precum şi dispensarul uman din centrul comunei. Sectorul industrial este reprezentat în continuare de fabrica de cherestea de la Hodoşa, care a fost extinsă şi dotată cu o nouă secţie de scaune.

        Astfel, în anul 1987, comuna Sărmaş dispunea de următoarele unităţi: o fabrică, şase ateliere, una gură de mină, un sector de exploatare a lemnului, o cizmărie, o frizerie şi căteva unităţi de alimentaţie publică.

        Deşi o parte din forţa de muncă este atrasă către fabrica de cherestea sau spre combiatele de prelucrare a lemnului din Topliţa şi Gălăuţaş, ponderea principală a activităţii oamenilor o constituie tot agricultura, în special sectorul zootehnic. Aceste activităţi erau executate conform principiilor economiei centralizate.

        După 1989 comuna intră într-o stare de degringoladă ecomonică datorită faptului că în bună parte, activităţile economice desfăşurate în zonă erau ineficiente aşa încât oamenii au trebuit din nou să se adapteze condiţiilor, aşa cum au făcut-o de când se ştiu ei pe aceste meleaguri.

Sursa:

Fişier ataşat: B /


saad.ro/9de53bd49343be82979412c7aad52bdb

. .